Incursiune prin flora si fauna zonei

 

Va voi prezenta in continuare o avanpremiera a ceea ce vom avea sansa sa descoperim parcurgand traseele 3, 4, 5 - "La vanatoare de bureti", respectiv cateva imagini si explicatii cu doar o parte dintre soiurile de ciuperci reprezentative pe care le vom “vana” (credeti-ma pe cuvant, absolut delicioase) in padurile din jurul Toplitei, cu cateva dintre fructele de padure pe care le vom culege, si cu o mica parte dintre vietuitoarele pe care le putem intalni (pe unele dintre ele sper sa nu 😃) in aceleasi paduri. 

Galbiori: in general, de culoare galbena, dar sunt des intalniti si in toate nuantele culorii pana la portocaliu. Cresc in padurile de conifere, dar si in cele de foioase, de la sfarsitul lui iunie pana in octombrie. Cresc in grupuri mai mici sau mai mari. Au nevoie de ploaie si umezeala, fiind greu de gasit in anii secetosi.

Se culeg impreuna cu tulpina, care face corp comun cu palaria, destul de rar fiind gasiti la dimensiuni mari. Nu cresc oriunde si nu sunt atat de usor de depistat pe cat pare, insa odata cunoscut locul ii vei gasi acolo an de an (daca nu au fost culesi de altcineva inaintea ta 😀). Apar in mai multe etape consecutive in acelasi loc, in functie de umiditate.

Gust usor iute dar foarte placut, au un miros specific, parfumat, sunt o delicatesa, fiind foarte cautati ptr tocanite, ciulama, salate, cu smantana, chiftele sau murati. Odinioara, pe vremea comunismului, erau chiar trecuti prin masina de tocat si sa faceau salamuri. Foarte rar sunt napaditi de viermi.

 

Hribi: au o palarie neteda si fara luciu, de diverse culori, de la galben deschis pana la maro inchis. Partea inferioara este spongioasa si se indeparteaza la preparare. Se culeg cu tot cu “picior”, care este la fel de gustos ca si palaria, doar putin mai atos. Cresc pe pasunile montane si in padurile de foioase si conifere. Palaria are un diametru de pana la 30 cm, la inceput semisferica, ajungand pe masura ce creste la forma unei perne.

Cand se culeg sunt clasificati pe mai multe categorii de calitate, cei mai cautati fiind cei maro inchis, chiar usor spre mov, cat mai duri la atingere, avand partea inferioara alba sau alb-galbuie, neatinsi de larve, de dimensiune mica sau medie. Pe masura ce cresc sunt des compromisi de larve si se inmoaie, putine dintre exemplarele mari fiind in stare buna.

Pot creste in grupuri de 2 la cel mult 3 m distanta unul de altul, sau in familii mari, in functie de soi si de sol. Nu sunt usor de gasit, daca nu cunosti exact locurile unde cresc, poti sa ii cauti mult si bine. Majoritatea hribilor sunt comestibili dar exista si varietati otravitoare, de aceea este obligatoriu sa fie culesi numai de catre cunoscatori. Din pacate specia este puternic atacata de numeroase larve, in special in perioada de crestere.

Sunt extrem de gustosi si hranitori, nu ingrasa, contin mari cantitati de fibra, vitamina B si potasiu, care protejeaza inima. Sunt o buna sursa de germaniu, la fel ca si usturoiul avand proprietati antivirale si anticanceroase. Au cea mai mare cantitate de antioxidanti dintre toate ciupercile, cu un rol eficient in prevenirea, ameliorarea si combaterea bolilor cardiovasculare si a cancerului.

Foarte cautati de gurmanzi pentru multe feluri de preparate, de la ciorbe si tocanite, la omlete, salate, creme, sau cu smantana, fiind adaugati si in multe alte preparate complexe. Au un gust de neuitat prajiti pe plita sau gratar, umpluti cu branza de burduf. Cel mai bun mod de conservare este uscatul acestora, abia atunci hribii dezvoltand aroma pentru care sunt renumiti.

Sunt foarte cautati de culegatorii de ciuperci si datorita pretului ridicat oferit de firmele care ii colecteaza, in special pentru export. In ultimii ani chiar “s-a nascut” o noua meserie, cea a culegatorilor de ciuperci profesionisti, care, din iunie pana la caderea zapezii se muta efectiv la cort in zonele unde cresc hribii, si ies “la vanatoare” cat e ziua de lunga, in special dupa ploi, castigurile realizate de cei norocosi pe parcursul sezonului permitandu-le sa traiasca si peste iarna.

 

Limba vacii: Acum cativa ani a fost considerate “ciuperca anului” in Germania, unde este considerata specie protejata. Este cunoscuta sub mai multe denumiri – buretele uliului, burete solzos, buretele cerbilor, barba tapului, are culoarea bruna-cenusie acoperita cu solzi. Partea inferioara prezinta dinti numerosi, albi-cenusii apoi bruni, foarte apropiati intre ei si fragili, care pot fi desprinsi usor de palarie atunci cand se gatesc. Carnea este alba sau brun-cenusie, cu miros aromatic, placut, si foarte usor amarui.

Creste in paduri de conifere, in grupuri, uneori formand “horele vrajitoarei” in jurul arborilor. Este comestibila in special in stadiul tanar, pe masura ce inainteaza in varsta carnea devenind dura si tot mai amara.

Datorita aromei este des folosita la supe, sosuri de carne, in special pentru carnea de vanat, si de asemenea in chiftele si zacusca. Se foloseste si sub forma uscata si maruntita, fiind un condiment cu un gust special. Poate fi conservata in ulei, otet sau sare.

 

Rascov: Este “regele buretilor” cand este pregatit pe plita/gratar cu sare, sau umplut cu branza de burduf. Se consuma intotdeauna in stare proaspata. Nu se poate usca, dar se preteaza murat sau in saramura. Este considerat o ciuperca “de lux”, deci trebuie bine “cantarit” cu ce va fi asociat cand este gatit. Creste cu precadere in padurile de rasinoase, izolat sau in grupuri, din iulie pana la caderea zapezii. Culoarea este portocalie, cu exceptia rascovului de brad care este albastru-verzui.

Se culege numai palaria si se verifica imediat ce este desprinsa de “picior”, deseori fiind compromisi de larve. Dupa taiere elibereaza un lichid roz-portocaliu, care, imediat cum intra in contact cu aerul incepe sa se coloreze in verde, ca de altfel orice zona care este taiata, sau desprinsa. Nu trebuie sa va impacientati, este absolut normal. Daca lichidul eliberat este alb laptos, aruncati imediat rascovul si spalati-va pe maini fara a atinge fata sau ochii – sfat care trebuie serios luat in seama pentru toate ciupercile otravitoare, necomestibile, pe care nu le cunoasteti, sau pe care nu sunteti sigur ca le-ati identificat cum trebuie.

Exista multe soiuri de bureti care seamana perfect cu cele comestibile dar, ... nu sunt. Mirosul rascovului este specific, aromat, foarte placut, iar gustul este intr-adevar “de lux”, majoritatea cunoscatorilor clasandu-l ca savoare, gust si aroma pe primele locuri.

Proprietati terapeutice: este indicat in tratarea afectiunilor pulmonare (mai nou, in recuperarea post-covid) sau a tuberculozei. Vitaminele din complexul B pe care le contine sunt importante pentru buna functionare a sistemului nervos si muscular, ajutand in recuperarea dupa efort prelungit sau epuizare.

Creasta cocosului: este o ciuperca foarte gustoasa, dar greu de intalnit si tocmai pentru ca este o specie rara, este protejata in multe tari. Creste la deal si la munte, din iulie pana la caderea zapezii. Este cunoscuta si sub numele de burete de conopida, margean, burete cret, buretele veveritei, fiind foarte asemanatoare ca aspect cu conopida sau chiar coralul.

Calitatea este speciala, insa trebuie consumata doar atunci cand este tanara, pe masura ce imbatraneste devenind amruie si chiar usor toxica. Creste solitar sau in grupuri de cel mult cateva exemplare. In tinerete este alba, dar pe masura ce creste isi schimba culoarea in galben-ocru. Carnea este alba, marmorata, iar mirosul este foarte placut, la fel ca si gustul, dupa anumite opinii asemanator cu al alunei, iar dupa altii asemanator cu cel de fructe.

Creasta cocosului este foarte cautata pentru snitele, ciulama, piftie, tocanita in amestec cu alte ciuperci de padure, sau mai sofisticat, gatita cu taitei, macaroane, la cuptor invelita in slanina, ori adaugata la creier de porc si de vitel, dand o savoare cu totul speciala. Poate fi uscata si ulterior macinata, praful obtinut fiind un condiment foarte cautat pentru omlete, tocanite, supe, fripturi, paste.

Poate fi usor confundata cu anumite soiuri inrudite, unele necomestibile, altele chiar otravitoare, motiv pentru care nu trebuie sa fie culeasa decat cu ajutorul unui bun cunoscator.

Piciorul caprioarei: este cea mai buna alegere pentru a fi preparata snitel sau pane. Are un gust placut de aluna si un miros foarte atractiv, identic cu cel al siropului de artar. Intalnita si sub numele de ciuperca sarpelui, palaria sarpelui sau burete serpesc, este socotita una dintre cele mai fine ciuperci, fiind foarte gustoasa. Creste in paduri de foioase si conifere, prin poieni si chiar la marginea drumului, de la campie pana la pasunile montane, din iunie pana in octombrie.

Palaria este de culoare bej-crem pana la bruna, in toate nuantele, exemplarele tinere fiind aproape albe. Diametrul palariei este impresionant, pana la 35 cm, piciorul este lung si drept, cu inaltimea de pana la 35 cm, cilindric si gol pe dinauntru. Se consuma numai palaria, carnea este de culoare alb-rozalie, culoarea mentinandu-se chiar si atunci cand ciuperca este taiata si sectionata.

Gustul delicios face ca “piciorul caprioarei” sa fie cautat in special pentru snitele sau la gratar, dar este foarte buna si in tocanite sau ciulama, impreuna cu alte ciuperci de padure. Poate fi pus si la uscat, pastrandu-si calitatile nutritive, pulberea rezultata prin macinare dand un gust special sosurilor de friptura de vita sau vanat.

Acvila de munte: cunoscuta si sub numele de pajura de munte, este una dintre cele mai rare pasari de prada de la noi din tara. Anvergura aripilor este de peste 2 m, iar femelele, mai mari decat masculii, pot ajunge pana la 6 kg si 1 m lungime. Culoarea este brun inchis, auriu pe cap si gat, alb pe umeri si la extremitatea cozii. Picioarele sunt acoperite cu fulgi.

Cu simtul vizual foarte dezvoltat si gheare puternice si ascutite, poate identifica prada chiar si de la 3 km distanta. Detine recordul de viteza in zbor in timpul atacului, de peste 320 km/h. Poate duce o prada egala cu greutatea propriului corp.

Este o pasare teritoriala si formeaza o singura pereche pe toata durata vietii, ajungand pana la treizeci de ani. O gasim pe stema a sase tari europene, iar pe timpul imperiului roman era insemnul legiunilor.

Acvila de munte se hraneste cu vulpi, iepuri, iezi, jderi si chiar cu indivizi bolnavi sau batrani din categoria animalelor mari: cerbi, capre salbatice, lupi, mistreti. Vaneaza rar pasari. Atacul se desfasoara numai in spatii deschise, nu in padure si nici in aer. In Alpi circula legende despre acvile cu dimensiuni de exceptie care ar fi atacat chiar copii.

In tara noastra dupa opinia cercetatorilor ar mai exista doar 100-150 de perechi, raspandite in tot lantul muntos. Din pacate, din cauza exploatarilor forestiere, extinderii turismului si a civilizatiei in general, habitatul sau natural este intr-o continua distrugere, iar populatia de acvile intr-o continua descrestere.

 

Vipera: sarpe veninos, cel mai periculos din Europa, este destul de usor de recunoscut datorita unei benzi maro-inchis sau neagra in zig-zag aflata pe spate si a literei V (mai rar X) de pe cap. Poate fi gasita in numeroase variante coloristice, de la cenusiu-argintiu la cenusiu-brun, ajungand chiar pana la negru.

Pe intinderea globului lungimea poate varia intre 20 cm si chiar 2,5 m unele specii. In general, in Romania viperele au intre 30-60 cm.

Are corpul latit si acoperit cu solzi mici. Toate speciile sunt veninoase, puii fiind mai periculosi decat adultii, din cauza agresivitatii si a concentratiei de toxine din venin, mai mare decat la adulti.

Traieste in interiorul si in luminisurile padurilor de foioase si conifere, pe pajistile alpine, pe stanci, prefera sa stea la soare foarte bine camuflata, dar o gasim si in mlastini, smarcuri sau pe langa izvoare, chiar si pe crengile copacilor, atat la deal cat si la munte, urcand si la altitudini de peste 2000 m. Zona cu cea mai mare raspandire de vipere de la noi din tara este “Clisura Dunarii” in judetul Mehedinti.

La noi in tara vipera este activa in general ziua si in amurg, dar uneori, in noptile toride, pot iesi la vanatoare de rozatoare. Pe durata iernii intra in hibernare, intre lunile noiembrie – martie.

Vipera nu aude si nici nu vede prea bine, dar are mirosul dezvoltat si este foarte sensibila la vibratii. Se fereste in general de animalele mari si de om, atacand doar cand se crede amenintata, sau cand ne aflam la mai putin de 1 m. Se hraneste in special cu mamifere mici pe care mai intai le omoara prin muscatura veninoasa si naste pui vii.

Vipera cu corn este varietatea cea mai periculoasa, veninul sau fiind injectat in cantitate mai mare decat la vipera obisnuita, care, cu toata concentratia mai puternica a veninului, inoculeaza cantitati mai mici. Vipera cu corn se recunoaste usor, avand un corn in varful capului. Traiesc in general in zone calcaroase sau in varfuri de munte si uneori chiar in orase, fiind depistate exemplare in Oravita, Resita si Baile Herculane.

In cazul unei muscaturi s-a constatat ca veninul actioneaza pe parcursul a mai multor ore, dar se poate intra in soc anafilactic cu efecte letale rapide. Victima trebuie imobilizata imediat si transportata cat mai urgent la un centru medical, fara a se interveni prin metode empirice care uneori pot provoca mai mult rau. Vipera in pozitie de atac poate sari aproximativ cat lungimea corpului ei, cel mult 1 m, insa putem sa ne ferim de eventualul pericol al unei intalniri neasteptate purtand bocanci si pantaloni lungi dintr-un material mai rezistent, sau ocolind-o in caz ca o observam la o distanta de cativa metri. Daca vipera incearca sa plece trebuie sa o lasam sa se retraga.

In perioada imperecherii viperele se aduna incolacite intr-un ghem, cu un mare potential de risc, dar acest lucru ne va fi tradat prin faptul ca vom simti in aer in apropierea “nuntii” un miros patrunzator de usturoi.

De fapt, viperele evita pe cat posibil contactul cu omul, se retrag, si musca doar in situatii limita. Nu incercati niciodata sa le omorati, puteti sa va treziti voi insiva victima si mai mult decat atat, sunt protejate prin lege.

 

Naparca: cunoscuta si sub denumirea de sarpele de sticla, de fapt nu este un sarpe ci o soparla fara picioare, singura de acest fel de la noi din tara. Cu toate legendele, nu sare, nu este veninoasa si nu este oarba, fiind de fapt o soparla tematoare care atunci cand este prinsa, la fel ca toate soparlele, poate renunta la coada ca sa se salveze. Ajunge la 50 cm lungime si traieste pana la 46 de ani. Femelele sunt colorate intre cenusiu-plumburiu si brun-roscat, juvenilii sunt cenusiu-auriu sau cenusiu-argintiu, iar masculii au pete albastrui.

Este intalnita la ses, deal si munte, in paduri, pasuni, livezi, chiar si in zone insorite din habitate umede, nu musca niciodata si se misca lent.

Are activitate crepusculara si imediat dupa ploaie, se hraneste cu melci, rame, insecte. Hiberneaza din octombrie pana in martie, uneori in grup.

 

Salamandra de foc: este varietatea terestra a salamandrelor, are patru degete la membrele anterioare si cinci la cele posterioare.  Unice printre vertebrate, au capacitatea de a-si regenera membrele pierdute sau coada. Lungimea este cuprinsa intre 10-22 cm. Traieste de la altitudinea de 200 m in sus.

Culoarea este un avertisment pentru pradatori, pielea sa fiind toxica din cauza unei substante secretate de glandele din piele, aceasta substanta avand efect asupra tuturor vertebratelor. In general, coloritul este negru cu pete galbene si mai rar, negru cu pete rosii. De asemenea, are mai multe randuri de glande veninoase in spatele ochilor.

Poate produce o substanta alba, otravitoare, asemanatoare cu laptele. Se hraneste cu rame, larve si nevertebrate marunte si traieste pana la trei ani. Traieste retrasa, in crapaturi sau galerii si poate fi observata doar intamplator.

Mistretul: este stramosul porcului domestic, are 1,5 m lungime, 1 m inatime si 200 kg. Este un mamifer salbatic omnivor, traieste in paduri si este in general nocturn. De culoare negru-cafeniu, scoate sunete asemanatoare porcilor domestici. Poate ataca omul, de aceea intalnirea trebuie evitata. Totusi nu ataca decat daca intrusul s-a apropiat prea mult de ciurda sau daca este ranit.

Ciurda este condusa de o scroafa, masculii dupa perioada de imperechere reluandu-si traiul solitar. Uciderea scroafei conducatoare de ciurda poate avea urmari foarte grave pentru ciurda respectiva, care poate fi distrusa fara experienta ei.

Are ca dusmani: ursul, lupul, haitele de caini, rasul si mai rar vulpea (doar cand vorbim de pui). In cazul unui dusman puternic, cum este omul, ursul, lupii sau haitele de caini, ciurda se retrage strategic cu purceii in mijloc, atacand rapid si regrupandu-se dupa fiecare atac. Produce mari stricaciuni culturilor agricole si este vanat pentru carne si trofeu.

Ursul: animal deosebit de puternic, omnivor, ajunge pana la 2,5 m lungime, 1,5 m inaltime si chiar 600 kg greutate. Poate trai pana la treizeci de ani in natura si pana la cincizeci de ani in captivitate. Culoarea de baza este brun-cafenie, insa cu mari variatii. Provoaca pagube mari, atat in gospodarii, stane, chiar si in orase, si poate fi foarte periculos si pentru om, mai ales daca este vorba de ursoaica cu pui, care sunt deosebit de agresive sau daca este incoltit. Cu toate acestea, ca orice animal salbatic, evita prezenta omului.

In Romania, ursii au cea mai mare raspandire din Europa. Traiesc in paduri intinse, greu accesibile, cu arbori doborati, si printre stanci, unde isi fac barlog, preferand locurile cu vegetatie densa unde se pot ascunde. Pot parcurge chiar si 150 km pe zi. Au auzul si mirosul foarte dezvoltat, vazul fiind destul de slab. Pot simti prezenta omului de la 300 m si depisteaza un cadavru de la peste 3 km.

Ursul este foarte puternic, dar mersul leganat si masivitatea sunt inselatoare, fiind capabil sa alerge mai repede decat un cal. Foarte buni inotatori, se catara cu usurinta in copaci inalti, mai ales ursii tineri. Hibernarea pe timpul iernii este de fapt o stare de somnolenta din care se pot activa cu usurinta in caz de pericol.

Ursoaicele nasc in general doi sau trei pui de care se va ocupa urmatorii doi, uneori chiar trei ani, timp in care nu va mai ramane gestanta, pe cand masculii sunt soitari.

Fiind omnivore, consuma orice are valoare nutritiva, in functie de sezon, de la jir, ghinda, fructe de padure, miere de albine, pana la furnici si lesuri de animale, atacand in numeroase cazuri si animale vii, salbatice sau domestice. Se spune ca ursii, in special masculii mari, daca au apucat sa “se spurce” la carne de animal sau om, o vor cauta tot restul vietii.

Lupul: cele mai mari populatii din Europa le gasim in Romania, Polonia si Peninsula Balcanica. La noi in tara a fost vanat necontrolat pe vremea comunismului si efectivele au fost drastic diminuate. Mai poate fi gasit in Delta Dunarii, in padurile greu accesibile si in golul alpin, unde s-a adaptat datorita inteligentei sale deosebite.

Datorita aptitudinilor sale speciale a fost respectat, admirat si considerat totem pentru daci si alte popoare antice, romanii avandu-l ca simbol al inceputurilor (legenda lupoaicei adopatandu-i pe Romulus si Remus). Chiar si in zilele noastre exista in multe orase romanesti statui reprezentative ale acesteia. Tot la noi in tara, in Transilvania, exista inca numeroase legende despre oamenii-lupi, legende preluate, dramatizate si ecranizate chiar si de alte culturi occidentale.

Lupul este un animal suplu si robust, de pana la 1,5 m lungime fara coada, care masoara 0,5-0,8 m si o inaltime de 70-90 cm la greaban. Are de obicei intre 30-50 kg, dar poate ajunge chiar si la 80 kg. Culoarea variaza de la gri-inchis la gri-brun, cu nuante de negru, in jurul botului o nuanta albicioasa, iar ochii sunt galbeni. Culorile variaza si in functie de anotimp, constituind un foarte bun camuflaj, de unde si proverbul “lupul isi schimba parul, dar naravul ba”.

Lupii traiesc in haite, au acelasi partener toata viata si cresc puii impreuna. In functie de zona si de posibilitatile de a se hrani, o familie de lupi vaneaza pe un teritoriu cuprins intre 150-300 km patrati. Teritoriul este marcat cu fecale si aparat impotriva altor familii de lupi. Pot parcurge 100 km intr-o singura noapte, iar toate simturile sale sunt extraordinare. Cu o mare rezistenta la durere, cu un mare curaj in lupta si dotat mai ales cu o inteligenta deosebita, este un adversar redutabil.

Lupul mananca aproape orice fel de vietatate, de la broaste, insecte si larve, iepuri si alte animale mici, pana la mistret, cerb, caprioare, animale domestice si chiar urs. Cand nu gasesc alta hrana se pot hrani si cu fructe de padure, rareori chiar cu lesuri. Animalele domestice aflate la pasunat sunt o prada usoara, lupii omorand mai multe animale decat au nevoie pentru a se hrani.

In general, este greu de intalnit, chiar daca va supravegeaza camuflat in apropiere. Sunt foarte rare cazurile cand ataca oamenii, iar o intalnire neprevazuta cu un lup trebuie privita ca o problema de dominatie: adica cu calm, fara a fugi, trebuie sa va retrageti usor cu spatele privindu-l direct, iar daca lupul este agresiv trebuie sa va comportati la fel, facand zgomot cat mai puternic si chiar aruncand in el cu ce gasiti.

Fragi: cu un gust cu totul special, cresc la marginea padurii si in poienite sau in locuri defrisate. Fructul este mult mai mic decat capsuna dar este dulce si mult mai aromat. Pot fi consumate proaspete sau sub forma de dulceata, gem, sirop. Sunt preferatele mele, clatitele cu dulceata de fragi fiind inegalabile 😋.

Perioada cand pot fi culese este foarte scurta, cam o luna, de la sfarsitul lui mai pana la inceputul lui iulie, in functie de conditiile climaterice si meteorologice ale anului respectiv. Fiind mici ca dimensiuni si fragile, culesul nu este tocmai usor, pericolul major constand de fapt in prezenta viperelor in locurile unde cresc, data fiind dimensiunea mica a tulpinii (10-20 cm) si a perfectului camuflaj al viperelor, care de multe ori pot fi descoperite doar cand e prea tarziu. Din aceste motive nu mai pot fi aproape deloc gasite pentru a le cumpara de la culegatori, asa cum putem achizitiona toate celelalte fructe de padure.

Au o lista intreaga de proprietati terapeutice: antidiareice, antitusive, antiinflamatoare, astringente, antiulceroase, vermifuge, bactericide, diuretice, depurative, sudorifice. Sunt de asemenea, detoxifiante, remineralizante si reconfortante. Frunzele se folosesc la ceaiuri aromatice, iar mastile cosmetice cu fragi sunt recunoscute pentru efectul de atenuare a ridurior.

 

Zmeura: se cultiva pe scara larga, industrial, insa gustul, aroma savoarea si proprietatile terapeutice proprii fructelor de padure nu vor putea fi niciodata comparabile. Creste spontan in locuri stancoase, luminisuri de paduri, zone defrisate sau cu paduri tinere. Face fructe o data pe an, vara.

Pe scara industriala, pe langa productia destinata consumului in stare proaspata, a produselor de cofetarie, a ceaiurilor, gemurilor, dulceturilor sau siropurilor, se cultiva si pentru extragerea xiitolului, un indulcitor artificial folosit mai ales in tratarea si prevenirea cariilor dentare.

Zmeura contine mai muta vitamina C decat portocalele, este o sursa excelenta de fibre alimentare, expulzand substantele nedorite si rezidurile toxice din organism, fiind totodata slaba in calorii. Este bogata in potasiu, calciu si vitamina A, fiind deosebit de utila la tratarea gripei, a racelilor, avand proprietati care ajuta la scaderea temperaturii si imbunatateste culoarea si starea pielii, motiv pentru care atat frunzele cat si fructele sunt folosite in multe produse cosmetice. 

Zmeura contine zaharuri (glucoza si fructoza), foarte necesare pentru buna functionare a creierului si sistemului cardiovascular, are proprietati antibiotice, stimuleaza anticorpii si intreg sistemul imunitar si optimizeaza metabolismul. Zmera mai contine si multi acizi activi, inclusiv “aspirina naturala” acidul salicilic, pectina, si cativa tanini, ajutand ficatul sa indeparteze toxinele.

De retinut este faptul ca zmeura are un gust maxim atunci cand este proaspata, insa durata de viata in stare nealterata este de doar una sau doua zile, pastrata la rece. Trebuie sa aveti in vedere faptul ca locurile unde creste zmeura de padure, ca si afinele, pot fi un loc de intalnire neprevazuta cu ursul, care este si el, un mare fan 😃.

Afine: fiecare dintre noi dupa ce am consumat afine am constatat ca atat limba cat si degetele ni s-au patat in negru-violet, datorita pigmentilor naturali pe care ii contin, foarte bogati in antociani, cu beneficii majore asupra sanatatii. Acesti antociani impreuna cu vitamina C si fierul continute de afine stimuleaza formarea celulelor sanguine. Se culeg toata vara, nu numai fructele, ci si tulpinile si frunzele, din care se face un ceai deosebit de aromat, folosit in diverse afectiuni.

Cresc sub forma de arbust mic (30-60 cm), stufos si ramuros. Pentru recoltarea fructelor se foloseste un “pieptene” din sarme de otel paralele cu o anume distanta intre ele, fixate intr-un maner cu o mica ladita la baza, unde sunt adunate. Trebuie specificat faptul ca afinele de padure sunt mai mici decat cele de cultura dar compenseaza dimensiunea nu numai prin gust si aroma, ci si prin concentratia mai mare a substantelor benefice pe care le contin.

Sunt folosite din cele mai vechi timpuri datorita puterilor majore vindecatoare pe care le au. Sunt extrem de bogate in antioxidanti si vitamina C, esentiale pentru un sistem imunitar puternic si pentru a lupta impotriva toxinelor din mediu, indiferent daca sunt consumate proaspete, congelate sau ceai. Afinele de padure contin si vitamine din complexul B, vitaminele A si E, vitamina K, fier, calciu, mangan, zinc, fosfor, seleniu si cupru, intr-un mixaj unic. Se recomanda sa fie consumate de cel putin doua sau trei ori pe saptamana, mai ales proaspete in sezon.

Afinele sunt recomandate in: diabet (deoarece scad zaharul din sange), guta, enterocolita, parazitoze intestinale, infectii urinare, in reumatism, afectiuni dermatologice, tulburari circulatorii, ulceratii cornice sangerande. Sunt, de asemenea, recomandate in afectiunile oculare, pentru imbunatatirea vederii, inclusiv a celor care sufera de nictalopie (orbire de noapte). Au importanta capacitate de a insanatosi celulele si a distruge formatiunile cu risc tumoral, deci sunt un leac esential contra cancerului. 

Pot reduce riscul de boli circulatorii si boli degenerative ale sisitemului nervos, sustinand regenerarea celulelor nervoase si stopand evolutia unor afectiuni cum sunt dementa sau Alzheimer. Au efecte benefice asupra hipertensiunii si reduc colesterolul. Afinele de padure pot fi recunoscute ca o metoda excelenta pentru a preveni aproape orice tip de afectiune.

S-a dovedit ca afinele sunt perfecte pentru cei care doresc sa slabeasca, dar fac minuni si in cazul persoanelor cu grasime acumulata in zona abdominala, ajutand corpul sa elimine toxinele, odata cu surplusul de apa, modificand metabolismul in asa fel incat sa arda depozitele de grasime pe care le are. Bogate in fibre, detoxifica sistemul digestiv, ficatul si colonul, sustinand regenerarea lor si vindecand in caz de infectie sau intoxicatie.

Si nu in ultimul rand, pe langa dulceturile, gemurile, ceaiurile si produsele de cofetarie (prajituri, torturi si dulciuri) carora le confera un gust excelent, nu trebuie uitata afinata, bautura alcoolica extrem de apreciata.

Merisoare: arbust mic (5-15 cm), creste la altitudine mare (peste 1300 m), in pajisti alpine sau luminisuri, neaparat la soare. Frunzele sunt mereu verzi, iar fructele sunt mici, la inceput albe si apoi rosii. Se culeg de la jumatatea lui septembrie pana la finalul lui octombrie. In general, se consuma sub forma de dulceata, gem, sirop, suc sau sos, dar si proaspete.

Alaturi de afine, sunt printre cele mai sanatoase fructe de padure, bogate in substante antiinfectioase si antioxidante, actionand impotriva bolilor tractului urinar, reducand nivelul de risc cardiac, ajutand la eliminarea calculilor renali, normalizand tranzitul intestinal. Merisoarele de padure sunt folosite la producerea de medicamente antiinfectioase in industria farmaceutica si deasemenea la prevenirea aglomerarii de bacterii intre dinti, prevenind formarea tartrului dentar si a cariilor.

Sunt supranumite “insulina verde” si nu ar trebui sa lipseasca din meniul zilnic al bolnavilor de diabet. In acelasi timp frunzele si fructele maresc acuitatea vizuala si au efecte antiseptice, antidiareice, astringente, putand preveni gripa, virozele respiratorii si racelile. Au cel mai mare continut de antioxidanti dintre fructele de padure, prevenind si tratand afectiunile cardiovasculare si tumorile (cancerul).

In ultimii ani au fost publicate diverse studii de specialitate care arata ca un consum regulat de merisoare impiedica fixarea bacteriilor in organism, scazand numarul infectiilor de orice tip si intarind intregul sistem imunitar.

Catina: arbust cu inaltimea de 2-5 m, cu scoarta de culoare brun-inchis, ramurile au numerosi spini puternici. Arbustul fructifica 20-25 ani, fructele putand ramane peste iarna pe ramuri. Se recolteaza toamna, imediat dupa coacere si pana la lasarea gerului. Se intrebuinteaza numai fructele mature, in stare cruda avand gustul acru-astringent, atat proaspete cat si uscate. Dupa caderea brumei, gustul devine mai placut si capata un miros asemanator cu al ananasului.

Cand este recoltata la finalul lui august – septembrie contine un procent ridicat din vitaminele A si C, iar daca este recoltata in noiembrie - decembrie creste continutul vitaminelor din complexul B. Datorita acestei elaborate compozitii chimice catina este considerata polivitamina naturala.

Fructul de catina contine de doua ori mai multa vitamina C decat macesul si de zece ori mai mult decat citricele, iar uleiul sau gras este al doilea din lume ca bogatie de vitamina E, dupa uleiul de palmier. Vitamina E are un rol esential in mentinerea unor functii extrem de importante, de regenerare, crestere sau de formare a celulelor sexuale.

Fructele de catina sunt utilizate in scopuri terapeutice: avitaminoze, anemie, convalescenta, uneori in combinatie cu miere de albine, cat si in scopuri alimentare: sucuri, gemuri, dulceturi, siropuri, marmelada. Din fructele uscate se fac ceaiuri cu gust placut, care se recomanda in avitaminoze si convalescente. In unele tari ceaiul de catina se foloseste la tratarea diareelor, afectiunilor reumatice sau in tratarea urticariilor si a bolilor de piele.

Este unul dintre cele mai studiate fructe de padure, fiind folosit in tratamentul extern si intern a peste o suta de afectiuni, printre care: infectiile cu herpes, HIV, acnee, diverse tipuri de cancer, hepatita, ciroze, tumori, arsuri, stari depresive, Parkinson, nevroze severe, si multe altele.

Optional: MASA RECE sau MASA CALDA preparata la foc in natura, detalii AICI

Informatii de contact: click